Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat în anul 1944, purtând inițial numele de Ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, marcând ziua în care România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor, dar și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu.
23 august a fost Ziua națională a României între anii 1948 – 1989, inițial (sub presiunea prezenței armatei sovietice pe teritoriul României) sărbătorindu-se „ziua eliberării României de către glorioasa armata sovietică şi a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist”.
Treptat, în special după ce Nicolae Ceaușescu își consolidase puterea, semnificaţia zilei s-a pierdut, „insurecţia armată antifascistă” devenind „revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, actul istoric de la 23 august fiind prezentat ca o realizare exclusivă a Partidului Comunist Român, iar sărbătoarea din 23 august fiind acaparată în totalitate de comunişti, pentru a marca cu fast „propăşirea comunismului” şi „idealurile muncitoreşti” ale poporului român, dar şi pentru a omagia „conducătorii iubiţi”.
Data de 23 august a fost ulterior asociată cu Ziua naţională a României comuniste, fiind organizate an de an manifestări sociale de amploare.
Actul de la 23 august 1944 a fost însă sărbătorit chiar din anul următor, fapt reflecat în presa vremii, amintind aici ziarul „Democratul”, ce prezenta modul de organizare a sărbătorii: munca câmpului, munca din ateliere, magazine, fabrici şi birouri va fi suspendată. În fiecare sat, alături de steagul României democrate, casele vor fi împodobite cu steagul roşu, simbolul libertăţii. În toate bisericile se va oficia Te-Deum care va fi urmat de manifestaţii populare şi petreceri organizate în comun pentru toate neamurile conlocuitoare”.
Observăm că acest ”tipar” organizatoric s-a păstrat pe parcursul celor 44 de ani în care s-a sărbătorit 23 august, dar, așa cum se știe, în ”Epoca de Aur” s-a transformat tot mai evident într-o manifestare de proslăvire a partidului unic, dar mai ales a cuplului conducător, Nicolae și Elena Ceaușescu. Din ceremonialul inițial a fost exclusă cu desăvârșire Biserica.
Trebuie să precizăm că prima aniversare a zilei de 23 august, cea din 1945, a stat sub semnul grevei regale, Regele Mihai şi prim – ministrul Petru Groza boicotându-se reciproc, în condițiile în care Regele ceruse demisia cabinetului, iar Groza refuzase, fapt nemaiîntâlnit până atunci în istoria monarhiei române.
Revenind la perioada comunismului, în fiecare an, ziua de 23 august a fost marcată prin parade fastuoase, demonstraţii ale Armatei, oamenilor muncii, materiale de propagandă, cântece pioniereşti, marşuri militare sau spectacole omagiale. Pregătite cu câteva luni înainte, activităţile dedicate sărbătorii s-au transformat într-un omagiu adus conducătorului mult iubit, Nicolae Ceauşescu (vezi și Dănuț Pop, Cum sărbătoreau românii 23 august în comunism).
Exacerbarea sărbătorii în Epoca de aur s-a manifestat în special prin defilările grandioase ce se organizau anual de către organele de partid și de stat, la care erau obligați să participe militarii, gărzile patriotice, oamenii muncii, scoși din producție, angajații din instituții, artiști, instructori culturali, ansambluri folclorice, detașamentele de elevi PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei), studenți, pionieri, şoimii patriei.
Erau trasate sarcini de partid pentru realizarea unor adevărate regii și scenarii, care alegorice, dansuri tematice, costume, purtate de tineri sau sportivi, coloanele de defilare fiind alcătuite inclusiv din muncitorii întreprinderilor din oraş și angajații din diferite sectoare de activitate, purtând tablouri cu portretele ”conducătorilor iubiți” Nicolae şi Elena Ceauşescu, pancarte cu diferite lozinci, steaguri roşii şi tricolore, eşarfe și flori.
Lor li se adăugau corurilor reunite ale cadrelor din învăţământ, veteranilor de război, întreprinderilor din oraş, recitalurile grupurilor vocale, soliști de muzică populară.
Pregătirile pentru defilare începeau cu multe luni înainte, întotdeauna printr-o ședință mare ce avea loc la ”județeana de partid”, unde erau convocați președinții BOB (biroul organizației de bază), responsabilii cu probleme de propagandă, primarii, directori de instituții, ai unităților de învățământ, secretari UTC etc. Apoi aceștia transmiteau în teritoriu ”sarcinile de partid”, având obligația de a organiza în detaliu întreaga defilare. Din data de 1 august începeau repetițiile, astfel încât pasul de defilare să fie cât mai uniform, iar momentul trecerii prin fața tribunei oficiale să fie perfect! Exista o reală competiție între întreprinderile ce defilau, fiecare încercând să se remarce fie prin costumație dar și prin pancartele pe care le purtau.
