„Biserica din jurul unui fost sat, care ar fi dispărut fără urmă și despre care se crede că s-ar deschide singură o dată pe an, fără să fie nevoie de chei sau de vreo intervenție umană. Este un loc pe care vi-l arătăm, în exclusivitate, despre care există puține date oficiale și despre care nu s-a scris” își încep povestea blogerii de al www.calatorinbascheti.ro
Biserica se află în nord-vestul țării, lângă Carei, la câteva sute de metri față de drumul european care duce spre Oradea. Din orice unghi l-ai privi, locul te impresionează, iar biserica așezată pe o limbă de pământ, în mijlocul pustietății, te lasă fără cuvinte. Este o biserică simplă, în fața căreia au rămas și azi 2 butuci de viță de vie și o cruce.
„Despre povestea uimitoare a bisericii, am auzit de la bunica mea și, mai apoi, de la mama, care a fost pentru prima dată aici, când avea doar sapte ani. În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Marii, veneau aici, în pelerinaj. Și nu erau singurii. Veneau alături cu rude și vecini, dar locul era căutat de mii de oameni, din toate satele din jur. Lăsau aici bilețele cu rugăciuni, iar mama își mai amintește că, după ușa de la intrare, erau agățate două cârje, așezate în formă de X, ca semn al faptului că aici și-ar fi găsit cineva vindecarea. Era considerată o biserică făcătoare de minuni, pentru că, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Iar miracolul era pentru oameni cu atât mai mare cu cât biserica este în mijlocul unui câmp și nu într-un sat locuit.
Dar cum s-a ajuns aici? Locul are o poveste fabuloasă. Cel puțin asta spune legenda pe care o mai știe și azi multă lume și pe care mi-a relatat-o chiar zilele trecute fratele meu, care locuiește și în zonă. Cu mulți ani în urmă, aici era un sat. Localnicii îi spun “Chighie” sau “Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe harta. Se spune că, acum câteva sute de ani, doi localnici s-ar fi dus, cu căruțele la târg, în Carei, iar, la întoarcere, nu au mai găsit mare lucru. Satul ar fi fost înghițit, cu tot cu oameni și case. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie. Ceea ce e interesant e faptul că zona e una de câmpie, fără dealuri, iar biserica se află pe o limbă de pământ ușor ridicată, față de nivelul solului din jur. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă. Ani la rândul, oamenii au venit să se roage aici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc (probabil, din cauza presiunilor regimului comunist). Din ce am putut să aflăm, acum, o singura persoană s-ar mai ocupa de întreținerea bisericii.
Din punct de vedere istoric, am găsit puține date. Oficial, satul a fost pustiit după războiale turco-tătaro-austro-ungare și după revoluția lui Rakoczi. Oamenii s-au mutat în Carei, unde au devenit haiducii orașului, un fel de poliție locală, la începutul secolului al 18-lea. Toamna și primăvara, se pot vedea cel mai bine urmele locuințelor. Fotografiile aeriene cu biserica sunt realizate de artistul fotograf Ovi D. Pop și au fost premiate cu aur, la mai multe festivaluri internaționale de profil (Singapore, Los Angeles, etc). Una dintre cele mai apreciate e seria de fotografii ”4 seasons”, în care orădeanul a folosit o tehnică specială și extrem de migăloasă. A fotografiat locul din același unghi, în toate cele 4 anotimpuri, iar, mai apoi, a suprapus imaginile la milimetru. Rezultatul i-a adus aprecieri internaționale, dar și titlul de cel mai premiat fotograf român în 2019” este descrierea locului, făcut de către blogeri.
