E început de noiembrie. Iarnă, zăpadă și frig. Parcă și timpul a înghețat în loc. E cea mai teribilă zi. Dacă s-ar putea, l-ar scoate pentru totdeauna din calendar. 6 noiembrei, în urmă cu mulți ani. Dar povestea îi revine mereu în memorie, an după an.
Nu vrem să dăm nume. Interlocutorul nu dorește acest lucru. Îi vom spune Dan celui care ne spune povestea unui trecut care parcă nu se lasă uitat. Își aminteștește fiecare clipă, fiecare secundă trăită atunci.
A pornit ca orice altă zi. Cazuri multe la urgențe, apoi operații. El era rezident la chirurgie. Era tot ce își dorea. Să se facă chirurg. Dar așa cum se întâmplă de multe ori, dorințele sunt frânte într-o clipă de ceea ce noi numim destin. Nici nu își închipuia că doar peste câteva ore, totul va fi dat peste cap și nimic din ceea ce a fost nu va mai fi la fel.
Era seara pe la ora 8. Era teribil de obosit. Și-a sunat prietena să vină după el. Zis și făcut. Ramona a venit după el cu mașina. Ea era în ultimul an de facultate și se pregătea de rezidențiat în Pediatrie. Vroiau să meargă la un restaurant, să mănânce ceva. Dar pe drum s-au certat. Dumnezeu mai știe pentru ce. Nici nu mai are importanță. Fata a intrat fără să se asigure într-o intersecție. Totul s-a întâmplat rapid de tot.
„Nu am avut timp să observ nimic. Îmi amintesc doar de o izbitură puternică. Îți zdrobea timpanele. În rest nimic. Întuneric. M-am trezit peste câteva ore la spital cu o durere teribilă de cap și cu o traumă puternică la picioare. Am întrebat de Ramona. Mi s-a spus să stau liniștit, că este bine. Aveam o presimțire puternică, că ceva nu este în regulă. Nu prea mă puteam mișca și nimeni nu îmi spunea nimic, deși îi cunoșteam pe toți, doar eram colegi de muncă. A doua zi, tata nu se mai putea răbda și mi-a spus adevărul. Ramona era în comă profundă, cu șanse minime de recuperare. Totul s-a năruit. Eram vinovat pentru tot ce s-a întâmplat. Cred că am plâns ore întregi. Aveam toată viața dată peste cap”, își începe Dan povestea.
Un strop de lacrimă îi umezește și acum colțul ochilor. E o greutate imensă ceea ce poartă acest om. E greu să pătrund în interiorul acestui suflet. Poate ar fi mai bine să îl las pe el să-și continue povestea. Eu, reporterul, rămân fără cuvinte …
„Tata a stat lângă mine până diseară. Știam că îl doare teribil tot ceea ce s-a întâmplat. Din când în când îmi vorbea, dar vedeam pe el că nu știa ce să facă, ce să-mi spună. Orice cuvânt era de prisos. Asta o știa și el. Parcă a îmbătrânit cu ani întregi în doar două zile. Se mișca greoi de tot. Necazul îl apăsa mai mult decât anii. Medicul care mă trata îmi este prieten bun. Și acum. L-am întrebat despre Ramona. Se uita la mine ca și cum nu știa ce să îmi spună. Știa că trebuie să îmi zică adevărul. Doar amândoi eram medici. Mi-a spus că leziunile sunt foarte grave. Fracturi, organe interne distruse și leziuni craniene. Știam ce înseamnă toate astea. „Ce șanse sunt, l-am întrebat ?”. Răspunsul a venit ca un trăsnet: „Minime”. Refuzam cu toată ființa mea acest verdict. Rațiunea îmi spunea că are dreptate, dar inima refuza cu fiecare bătaie al ei să accepte ceea ce spunea doctorul”, își continuă Dan povestea.
Nu știu ce să fac. M-a cam zăpăcit întâmplarea asta. Și simțeam că urmează ceva teribil de tot. Cum să scriu povestea asta ? Cum să reînviu lucruri de demult care îl dor teribil pe acest om. Am stat zile întregi să mă gândesc dacă e bine să scriu povestea. Eram în dilemă …
„La câteva zile de la accident mi-au dat voie să o vizitez pe Ramona. Era la Terapie Intensivă. Legată la aparate. Un fior îmi trecea prin tot corpul, văzând-o așa. Era fata la care țineam cel mai mult pe acest pământ …”.
Lacrimile nu-i mai îngăduie să vorbească. Cuvintele rămân îngropate undeva în hăul existenței. Am stat așa poate chiar o oră. Liniște teribilă. Nimic nu mișca. Eram doar eu și el … în așteptarea continuării poveștii. La un moment dat cuvintele s-au mai dezghețat, iar povestea a prins tot mai mult contur.
„Am început să-i vorbesc, încercând să mă conving că mă aude. Era atât de frumoasă. Doamne … Am vorbit cu medicii și am aranjat să primească un salon separat. Doar al ei. Am stat zi și noapte la patul ei. Îi citeam poeziile care îi plăceau. Părți din romanele pe care le îndrăgea. Îi puneam muzica pe care o asculta zi de zi. Nu vroiam să cedez și să îmi pierd speranța. Dormeam la spital, așteptând clipă de clipă ca ceva să se schimbe. Să de-a un semn de speranță, de viață. Semnul refuza să apară. Și sărbătorile de iarnă le-am petrecut la spital. Alături de ea. Dar nici o schimbare. Parcă refuza să revină. Uneori o rugam cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurândă să își deschidă ochii. Să dea un semn. Medicii erau în contiunuare rezervați. Îi înțelegeam. Și știam ce aș fi spus eu în astfel de situații aparținătorilor. Dar acum nu vroiam să accept această soluție. Nu aveam puterea să o las să plece. Era 12 ianuarie. Nu știam dacă doar mi se pare ori halucinam de atâta nesomn, sau de atâta timp stând privind-o, dar îmi părea că îi văd pleoapele mișcându-se. Am strigat după medici. Au venit imediat. Simțeam cum mă lasă puterile dar așteptam cu sufletul la gură să văd miracolul. Nu a mai dat niciun semn. Doar a doua zi. A încercat să spună ceva. Cuvinte de neînțeles, dar era un început. Îmi venea să urlu de fericire. După nicio zi a început să înțeleg ceea ce spune. Plângeam de bucurie. Am primit-o înapoi”.
Mă uitam la el și simțeam că nu asta este sfârșitul poveștii. Ochii lui spuneau altceva. Un deznodământ teribil.
„… a doua zi a făcut infarct. Totul a venit atât de repede. Medicii au venit, au luat-o și au dus-o. Și au readus-o la viață. Era ținută permanent sub supraveghere, dar era destul de bine. Din când în când mai vorbea. Nu mult, ca să nu obosească. Mă privea ce fac, mă asculta ce spun. Și uneori mai vorbea și ea. Îmi spunea că se simte tare slăbită și că nu știe ce s-a întâmplat. Nu își amintește nimic. „Știi că va trebui să plec ?”. Mă întreba. Simțeam cum mă lasă picioarele. „Nu pleci nicăieri. Te vei face bine”. Îi spuneam. „Nu. Simt că nu. Dar tu vei rămâne aici. Și trebuie să îmi promiți ceva”. Se uita la mine și simțeam cum lacrimile îmi curg din ochi și nu mă mai pot controla. „Nu plânge. Vei rămâne aici și promite-mi că vei ajuta cât mai mulți oameni ca nimeni, niciodată să nu mai simtă durerea ta de acum”.
A doua zi a murit … în somn. Era 17 ianuarie … Îmi cer scuze. Nu mai doresc să continui povestea. Cred că ajunge …”, spune Dan.
Ora era destul de târzie. Cum să pun povestea asta pe hârtie ? Am ieșit în seara rece și m-am dus pe jos acasă. Să-mi limpezesc mintea. Până la urmă am scris-o, dar repet … nu știu dacă am făcut bine sau nu. Dar fiecare cuvânt de aici, reflectă purul adevăr …
