Fulgi de cristal s-au rostogolit din cer pentru a albi pământul, pentru a scoate sufletul de lumina la vedere.
Alb luminos, alb cețos, gheață strălucitoare șade ca un diamant în soare. Sufletele vechi și grele ale falnicilor brazi își arată bucuria pieptănând cu acele lor verzi și mici stratul greu de nea. Iarna ne aduce bucuria prin amintirile ce rasună în inimile noastre, iar râsetele de copii și obrajii roșii ne aduc visarea.
Natura pare adormită, dar tumultul vieții continuă mereu. Atunci când exuberanța primăverii lipsește, când puterea verii apune și când plenitudinea toamnei își ia zborul, rămânem cu lumina și albul iernii, cu înțelepciunea ei. Așa și omul, în iarna lui rămâne fără frunzele ce-i maschează sufletul. Acum i se vede sufletul pe chip.
