E minunat de ciudată natura asta umana. Uneori stau și ma minunez unde mai incape atâta varietate de ciudatenii ca și în cei peste 1000 de centimetri cubi de creier.
Ne (place să ne) plângem cât e ziulica de lunga ca nu avem bani prin buzunare, ca portmoneele urla de goliciune, ca n-avem bani pentru nimic pe sfânta lume. Dar când vine vorba de bairam, de distracție (așa în fumul inecacios al carnaciorilor și mititeilor puși la prajeala) și în ritmul uneori de-a dreptul enervant al unei muzicichii venite de aiurea și care ne scârțâie pana la disperare timpanele, atunci ne stoarcem toată avutia doar pentru a ne omeni (ca tot omul) în buricul Satmarului.
Apoi, trec cele trei zile de petrecere și noi revenim la vechile noastre metehne de oameni plangacosi, supărați, care umbla ca umbrele toată ziua cu nasul în pământ ca nu avem nimic, așteptam salariul (pe care apoi îl dam pe facturi), etc.
Ce sa zic ? Așa ne place să ne compartam. Dar întrebarea mea totuși, persista, ca un neg urât de tot: De ce ne mai plângem dacă suntem în stare sa risipim într-o clipa tot, fără să ne mai întrebam din când în când și ratiunea dacă ceea ce facem este bine, ori ba ?
